Hm, daca ar fi sa purtam o discutie despre ceea ce se pricep profesorii din Romania si ce nu...pana sa ajungem la alternativa Waldorf ne-am putea ingrozi de mii de ori doar vorbind despre invatamantul traditional. Am predat in invatamantul traditional dupa ce ma terminat facultatea si inainte sa ma angajez ca programator (deh, salarul initial a fost numai de 10 ori mai mare ca in invatamant, iar de-a lungul timpului s-a mai marit considerabil;-)), si am avut clase atat din invatamantul primar, cat si din gimnaziu si liceu. Asa, un pic, am apucat sa vad si traditionalul, si din perspectiva profesorului, nu numai a elevului.
Gradinita Waldorf are deja un piculet de vechime si la noi in tara, iar educatoarele din Cluj au 16 ani de experienta. Desigur, s-ar putea vorbi mult comparand cu traditia din Elvetia, Germania etc dar deocamdata eu una prefer sa ma concentrez asupra aspectelor pozitive
Dar pentru a elimina de la inceput suspiciunea ca intr-o discutie despre o \"scoala libera\" (cum a numit-o intemeietorul ei) si care se concentreaza deopotriva pe trup, suflet si spirit (sau gandire, simtire si vointa, nu doar traditionala ratiune) am putea sa ne ofensam unii pe altii cu voie sau fara voie, am sa incep povestea despre gradinita Waldorf cu ...o poveste Waldorf. O poveste din cele care se spun copiilor.Este o poveste care se poate spune toamna, dar despre detalii \"tehnice\" poate vom avea ocazia sa vorbim mai tarziu. Acum poate ca o sa reusim doar sa ne bucuram un pic pastrand uimirea pe care poate, doar poate, ne-ar putea-o trezi inocenta sufletului de copil...
CUM I-AM DĂRUIT EU BUNULUI DUMNEZEU HĂINUŢA MEA DE DUMINICĂ
În biserica satului din Alpi Ratten se află, în stânga altarului principal, o statuie a unui călăreţ. Călăreţul este un războinic mândru cu coif şi panaş şi cu o mustaţă neagră cărbune. Şi-a tras sabia lată şi scânteietoare şi taie mantia cu ea în două. La picioarele calului ( ce sta pe două picioare) se află, chircită, statura unui cerşetor în zdrenţe.
Pe când eram încă un flecuşteţ de pici, care abia trecea de genunchii unui o mare, mama mă ducea adesea în această biserică. În apropierea bisericii se afla capela Sfintei Fecioare, care este atât de îndurătoare, şi unde mama se ruga adesea. Pe când toţi oamenii plecaseră acasă, iar clopotul din turn bătea de amiază în ziua fierbinte de vară, mama mai sta încă îngenunchiată acolo şi împărtăşea Mariei necazurile ei. “Maica Domnului” stătea în altar, cu mâna în poală şi nu-şi mişca nici capul, nici ochii, nici mâinile, iar mama putea de aceea să-i spună tot ce voia.
Mie-mi plăcea mai mult să stau în biserica mare şi să privesc frumosul călăreţ.
Odată, pe când eram pe drumul către casă, iar mama mă ţinea de mână iar eu trebuie să fac câte trei paşi la fiecare pas al ei, mi-am ridicat căpşorul înspre faţa ei blândă şi am întrebat-o:
- De ce stă călăreţul mereu acolo lângă zid şi de ce nu iese pe fereastră afară să călărească pe uliţă?
Atunci mama răspunse:
- Pentru că pui nişte întrebări atât de copilăreşti şi pentru că nu este decât o imagine, imaginea Sfântului Martin, care a fost soldat şi un om foarte binefăcător şi evlavios, iar acum este în ceruri.
- E şi calul în ceruri? am întrebat-o eu.
Astfel povesti mama şi îngheţase atât de tare cu seara ei rece ziua frumoasă de vară, că aproape că mă lipii înfiorat de bluza ei uşoară.
- Dar asta nu e tot, copilul meu, continuă mama, căci dacă vrei să ştii, ce semnifică acel călăreţ şi cerşetorul din biserică, trebuie să ştii ce s-a întâmplat mai departe. Pe când călăreţul dormea liniştit pe perna lui tare în noaptea care a urmat, veni la patul său cerşetorul de pe drum, arătându-i surâzător partea sa de mantie, arătându-i şi cicatricile rănilor de la mâini şi arătându-i şi chipul său, care acuma nu mai era bătrân şi întristat ci strălucea ca Soarele. Căci cerşetorul din stepă fusese chiar bunul Dumnezeu. Aşa, băieţele, acuma mergem mai departe.
Ne ridicarăm şi începurăm să urcăm prin pădure. Până am ajuns acasă, am întâlnit doi cerşetori; M-am uitat foarte atent la faţa fiecăruia, crezând că în spatele lor se ascunde bunul Dumnezeu.
În seara aceleiaşi zile, când din cauza tatălui meu econom trebuise să-mi dau jos hăinuţele de duminică şi alergam deja în pantalonaşii mei coloraţi de toată ziua încoace şi-ncolo, ţopăind, şi mai purtam doar hăinuţa mea gri nouă de tot, pe care nu voisem să o dau jos şi pentru care mă rugasem să o pot purta şi restul zilei, şi pe când mama era deja din nou la treburile ei casnice, mă dusei în locul unde păşteau oile noastre. Trebuia să aduc oiţele, printre care şi un mieluţ alb care era proprietatea mea personală, înapoi în staul.
Dar cum ţopăiam eu aşa, aruncând pietricele cu care voiam să nimeresc norii, văzui dintr-o dată, lipit de stâncă, un om bătrân cu părul alb, îmbrăcat foarte sărăcăcios. Atunci, m-am oprit speriat, neîndrăznind să mai fac nici un pas, şi gândindu-mă ”precis că este chiar bunul Dumnezeu”.
Tremuram de teamă şi de bucurie, şi nu ştiam ce să fac. Căci dacă era chiar bunul Dumnezeu, trebuia să-i dăruiesc ceva. Dacă alerg acuma acasă, să o chem pe mama să vadă şi să-mi spună ce să fac, s-ar putea ca între timp el să plece de aici, spre ruşinea mea. Precis că e El, căci doar aşa arăta şi cel pe care îl văzuse călăreţul.
Făcui câţiva paşi înapoi şi începui să trag de hăinuţa mea gri. Nu era uşor, căci era destul de strânsă pe cămăşuţa mea de in, iar eu voiam să-mi ţin respiraţia, ca cerşetorul să nu mă observe mai devreme.
Aveam un briceag de buzunar cu dungi galbene, nou-nouţ şi destul de bine ascuţit. L-am scos din buzunar, mi-am pus hăinuţa sub călcâi şi am început să o separ în două la mijloc.
Fui în curând gata, mă strecurai în apropierea cerşetorului, care părea pe jumătate aţipit, şi-i pusei jumătatea lui din hăinuţa mea lângă cap. ”Ia asta, frate al meu nevoiaş”. Asta I-am spus în gând. Apoi am luat partea mea de hăinuţă sub braţ, uitându-mă atent încă o vreme la bunul Dumnezeu, apoi am gonit oile spre casă.
La noapte o să vină, mă gândeam eu, şi tata şi mama or să-l vadă, şi dacă vrea să rămână cu noi, îi putem aranja imediat camera din spate şi altarul casei.
Stăteam în pătucul mobil, alături de tata şi mama şi nu puteam dormi. Noaptea trecu şi El nu venise. În dimineaţa următoare însă, pe când cocoşul trezea argaţii şi slujnicele din cuiburile lor, şi pe când afară în curte începuse ziua de muncă, veni un bătrân la tata, îi dădu partea pe care I-o dăruisem eu din hăinuţă şi-i povesti că în zburdălnicia mea tăiasem în două hăinuţa şi-i aruncasem la cap o bucată, pe când el se odihnea puţin pe câmpul cu oi, din strânsul bureţilor.
Atunci veni tata cu o mână la spate la patul meu:
- Ia spune, băiete, unde ţi-e haina cea nouă de duminică?
Venitul furiş cu mâna la spate îmi dete de gândit şi strigai plângând:
- O, tată, dar credeam că am dat-o bunului Dumnezeu!
- Isuse Christoase, băiete, dar eşti tâmpit, pe jumătate nebun, răcni tatăl meu, ca să trăieşti eşti prea neghiob, ca să mori eşti prea prost! Ţie trebuie să ţi se scoată sufletul cu mătura prin piele!
Însă de cum apăru mâna cu nuiaua de mesteacăn împletită de la spate, începui să ţip din toate puterile.
Mama veni în grabă. De obicei nu se băga când mă judeca tata, dar de data asta îl prinse de mână şi spuse:
- Hăinuţa o cos eu repede la loc, bătrâne. Acuma vino puţin, trebuie să-ţi spun ceva.
Merseră amândoi în bucătărie şi cred că acolo au vorbit despre povestea Sfântului Martin. După o vreme reveniră în cameră. Tata spuse cu o voce aproape îmblânzită:
- Fii liniştit, n-ai să păţeşti nimic.
Iar mama îmi şopti:
- E bine că ai vrut să-ţi dăruieşti hăinuţa bunului Dumnezeu, dar cred că e şi mai bine dacă o dăm sărmanului Mihăiţă din vale. În fiecare sărac este bunul Dumnezeu. Uite, şi Sfântul Martin a ştiut acest lucru. Aşa, băieţelul meu, acuma hai sus şi intră în pantalonaşi, tata nu e departe cu Nuşa-nuieluşa.
Peter Rosegger
Povestea este legata de legenda Sfantului Martin, o redau si pe ea aici, poate nu o stiti:
LEGENDĂ
Era o zi de noiembrie. Nori grei, cenuşii acopereau cerul. Un vânt îngheţat smulgea ultimele frunze uscate din copaci şi le mătura înaintea sa.
Pe un drum de ţară din Franţa călărea un grup de tineri. Veneau din Italia. Din porunca Împăratului, cavalerii erau pe drumul spre noul lor loc de servici. Trebuiau să se grăbească, dacă voiau să ajungă în următoarea localitate înainte de căderea nopţii.
Începu să plouă violent. Datorită frigului, pământul începuse să îngheţe şi deveni dintr-o dată neted şi lunecos. Călăreţii trebuiau să fie atenţi să nu le alunece caii şi înaintau foarte încet.
Când începu să amurgească, unul dintre ei deveni nerăbdător şi spuse:
- Vedeţi oraşul din zare? Trebuie să fie Amiens. Trebuie să ne grăbim în curând se închid porţile.
- Are dreptate, spuse un altul; Caii noştri se pot odihni întreaga noapte, aşa că nu trebuie să-i cruţăm acuma. Haideţi mai repede!
Bărbaţii îşi îmboldiră caii. Doar unul dintre ei nu vru să se grăbească şi rămânea tot mereu în urmă. Era tânărul cavaler Martin. El avea grijă de calul său cel credincios, care îl slujea de atâta vreme aşa de bine. El călărea mai bine precaut pe drumul prost şi îngheţat şi avea grijă ca animalului său să nu I se întâmple nici u rău. În curând camarazii săi nu se mai zăriră.
Vântul se înteţi, ploaia se transformă într-o zăpadă deasă. Fulgii de zăpadă îl loveau pe Martin ca acele în faţă. El se învălui şi mai strâns în mantia sa şi ţinea cu mâinile rebegite de frig hăţurile strâns.
Era deja întuneric, când Martin ajunse la Amiens. Poarta cea mare a oraşului era încă deschisă. Când voi să treacă prin ea, calul său se opri brusc. Cavalerul trase de hăţuri, dar calul nu se urni din loc. El îl ciocăni pe gât şi îi vorbi. Nu ajută la nimic. Calul său nu făcea nici un pas mai departe. Atunci Martin coboară de pe cal şi abia atunci zări un om sărman, care căuta adăpost de vânt şi vreme într-o nişă a zidului ce înconjura oraşul. Avea pe el doar câteva zdrenţe şi tremura de frig.
Martin, care pe drum împărţise adesea pomeni oamenilor sărmani, nu mai avea acum nimic decât veşmântul său de cavaler şi mantia sa călduroasă. El voia să ajute şi acest om. Fără să ezite, îşi luă sabia şi-şi tăie mantia în două. O jumătate o dădu omului sărman pe cealaltă şi-o puse peste umeri. Repede şi fără să aştepte mulţumire, se urcă din nou pe cal şi călări mai departe, căutându-şi tovarăşii.
Îi găsi într-un han mare. Acolo stăteau cu obrajii înroşiţi în faţa vinului şi rachiului, şi beau şi cântau. Când Martin se apropie de ei, unul spuse:
- Ia te uită, a venit şi Martin!
Însă altul îl împinse într-o parte şi şopti:
- Taci, e ceva cu Martin! Uită-te la mantia lui!
Când observară că Martin mai avea doar o jumătate de mantie, se uitară surprinşi unul la altul. Ce se întâmplase? Unuia dintre cavaleri îi fu ruşine că se grăbise împreună cu ceilalţi, fără să se uite în jurul său. El întrebă:
- Este posibil ca tu să-ţi fi împărţit până şi mantia, pentru a ajuta unui sărman?
Martin răspunse cu simplitate:
- Da, dar am procedat aşa cum aş fi făcut-o pentru un frate.
În noaptea aceea pe Martin îl trezi o lumină strălucitoare. Hristos îi apăru în statura omului sărman. El purta jumătatea de mantie, şi le spunea Îngerilor:
- Martin m-a îmbrăcat.
Această trăire îl impresionă pe Martin până în adâncul inimii. Se simţi chemat să slujească creştinismul. Se lăsă botezat şi-şi încheie pe cât de repede fu posibil, serviciul de cavaler. A acţionat altruist între oameni, din bunătatea şi iubirea sa. Mulţi cavaleri I-au urmat exemplul.
După vechi legende despre Martin
Post editat de: AlinaC, la: 2007/04/12 12:23<br><br>Post editat de: AlinaC, la: 2007/04/12 12:24